Alegi voinţa ta proprie, sau acolo la altar vei ridica cutitul ca si Avraam si vei jertfi dorintele, ambitiile şi planurile tale de dragul chemării Lui?
Un text este mort dacă este al tău şi rămâne în tine. Trebuie născut şi dăruit altcuiva. Atunci poate trăi mai departe.
„Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut: pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi.”
Apocalipsa 2: 4-5a
Îmi aduc aminte, și probabil că nu voi uita niciodată, cum a fost, când am cântat prima dată la tineret în grupul de laudă și închinare cu sora mea şi cu încă două fete. Eram acompaniate cu chitara de Lala. Nu prea aveam noi încă fixate noțiuni de ritm și intrări. Cântam, dacă îmi aduc bine aminte, „Doamne Numele-Ți înalț”. Pe la jumătatea cântării, Lala a făcut ceva ce ne-a șocat oarecum pe toți. A oprit chitara și a spus ferm: „De la început!” Atât de tare deviasem de pe ritmul melodiei și intrările erau făcute așa de rău, încât nu mai era posibil să „mușamalizezi” cu chitara.
Noi avem tendința, de atâtea ori, când ceva începe să meargă rău în relația noastră cu Domnul, să ascundem gunoiul sub preș și să ne prefacem că a dispărut, când evident grămada va crește tot mai mare.
Mă uit la mine și văd atâta slăbiciune și neputință. Văd cum lupt cu firea și când credeam că am ţintuit-o la pământ, se ridică iarăși. Văd cum vin atacuri din partea celui rău, care vrea să îmi fure bucuria în Domnul. Biruiesc cu Domnul, dar se întâmplă și să cad și atunci mă întreb cum poate Domnul să mai îngăduie un pumn de lut îndreptat de atâtea ori înspre rău? Ce valoare să aibă un abur care se arată puțintel și apoi piere?
Investiția pe care Dumnezeu a făcut-o în noi a costat mult prea mult... a costat moartea Celui preaiubit, iar valoarea noastră este dată tocmai de această jertfă și investiție făcută în noi. Cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică, iar în marea îndurare și bunătate a Domnului, întotdeauna la El e posibil un nou început, dacă într-adevăr ne căim (slavă Lui!).
Dacă începem să cântăm și să dansăm pe un alt ritm decât cel conceput de Dumnezeu pentru noi, dacă pierdem intrările și chitara nu ne mai poate acoperi, să nu încercăm să mai salvăm aparențele, ci să avem curajul de a spune „stop” dezacordului. Să venim înaintea Domnului cu pocăință, în smerenie, și să îl rugăm să ne permită un nou început... să reluăm cântarea Lui, de unde am lăsat-o și să renunțăm la a noastră, pentru că departe sunt gândurile Domnului de ale noastre, dar cu siguranță ale Sale sunt cele mai bune pentru noi.
Se apropie cu pași repezi sărbătoarea Paștelui, momentul cel mai important din istoria omenirii, care marchează dărâmarea unui zid imposibil de înalt și imposibil de demolat de către mâini omenești: zidul păcatului. Momentul acesta aș vrea să constituie un moment de meditație și de cercetare pentru mine, pentru noi toți: Cânt melodia, pe care ar trebui să o cânt? Sunt în defazaj sau mențin ritmul? Sunt în dragoste fierbinte sau căldicică? Am ridicat cu mâinile mele înapoi unele dintre pietrele din zidul, a cărui demolare a costat atât de mult?
„Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!” Psalmul 19:12
„Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea! Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina și-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină şi voi privi dreptatea Lui.” Mica 7:7-9
”Căci El zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă."
Psalmul 33:9
Aseară am fost la un concert (Edward Elgar – Serenada in mi minor, op. 20; Astor Piazzolla - Anotimpuri) în primă audiţie la Cluj. Dirijorul: un fost coleg din generală. Am rămas foarte impresionată... pe de-o parte fiindcă era o interpretare modernă şi nonconformistă ... originală, dar şi pentru că am avut una dintre rarele ocazii să vad un dirijor în simbioză reală cu orchestra lui, nu unul impasibil, rigid şi cu rare inclinaţii sau gesturi.
N-am putut decât să mă gândesc la mica orchestră şi la Marele Maestru. Mica orchestră: lumea. Marele Maestru: Dumnezeu. Căci El spune şi se face... Domnul se află în controlul întregului univers şi nici un instrument al acestei lumi, nu poate face intrarea pe linia melodică fără ca Maestrul să îi dea semnalul. De asemenea, am realizat încă o dată că Dirijorul nu este separat de orchestra Sa, ci simte împreună cu ea, se apleacă înspre ea, se implică în ea.
Cât despre instrumente... câteodată suntem şi noi viori pline de laudă, care din revărsarea bucuriei Mântuitorului ating nota maximă şi şi-ar dori să existe una şi mai ridicată pentru ca să poată exprima mai adânc lauda. Altă dată, poate un ton grav de contrabas, sau un violoncel ce îşi varsă sufletul înaintea Dirijorului, dar indiferent de ce aş fi... ceva nu ar trebui să îmi lipsească... pasiunea pentru El. Indiferent că sunt vioară, contrabas sau violoncel... ar trebui să continui să cânt cu aceeaşi dăruire, chiar dacă sunetul e trist sau vesel. Solistul de vioară de aseară cânta cu atâta pasiune şi dăruire, încât la un moment dat, când a avut răgaz a trebuit să scape de unele dintre firele rupte de la arcuşul viorii sale.
Avem de prea multe ori un auz surd şi nu vedem şi nu simţim cântarea naturii... a vietăţilor... a noastră. Îmi doresc şi vă doresc un auz fin la toate acestea, dar mai presus de toate... la şoapta Duhul Sfânt în noi.
