Un text este mort dacă este al tău şi rămâne în tine. Trebuie născut şi dăruit altcuiva. Atunci poate trăi mai departe.
M. Cruceru
luni, 29 martie 2010

„Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut: pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi.”

Apocalipsa 2: 4-5a

Îmi aduc aminte, și probabil că nu voi uita niciodată, cum a fost, când am cântat prima dată la tineret în grupul de laudă și închinare cu sora mea şi cu încă două fete. Eram acompaniate cu chitara de Lala. Nu prea aveam noi încă fixate noțiuni de ritm și intrări. Cântam, dacă îmi aduc bine aminte, „Doamne Numele-Ți înalț”. Pe la jumătatea cântării, Lala a făcut ceva ce ne-a șocat oarecum pe toți. A oprit chitara și a spus ferm: „De la început!” Atât de tare deviasem de pe ritmul melodiei și intrările erau făcute așa de rău, încât nu mai era posibil să „mușamalizezi” cu chitara.

Noi avem tendința, de atâtea ori, când ceva începe să meargă rău în relația noastră cu Domnul, să ascundem gunoiul sub preș și să ne prefacem că a dispărut, când evident grămada va crește tot mai mare.

Mă uit la mine și văd atâta slăbiciune și neputință. Văd cum lupt cu firea și când credeam că am ţintuit-o la pământ, se ridică iarăși. Văd cum vin atacuri din partea celui rău, care vrea să îmi fure bucuria în Domnul. Biruiesc cu Domnul, dar se întâmplă și să cad și atunci mă întreb cum poate Domnul să mai îngăduie un pumn de lut îndreptat de atâtea ori înspre rău? Ce valoare să aibă un abur care se arată puțintel și apoi piere?

Investiția pe care Dumnezeu a făcut-o în noi a costat mult prea mult... a costat moartea Celui preaiubit, iar valoarea noastră este dată tocmai de această jertfă și investiție făcută în noi. Cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică, iar în marea îndurare și bunătate a Domnului, întotdeauna la El e posibil un nou început, dacă într-adevăr ne căim (slavă Lui!).

Dacă începem să cântăm și să dansăm pe un alt ritm decât cel conceput de Dumnezeu pentru noi, dacă pierdem intrările și chitara nu ne mai poate acoperi, să nu încercăm să mai salvăm aparențele, ci să avem curajul de a spune „stop” dezacordului. Să venim înaintea Domnului cu pocăință, în smerenie, și să îl rugăm să ne permită un nou început... să reluăm cântarea Lui, de unde am lăsat-o și să renunțăm la a noastră, pentru că departe sunt gândurile Domnului de ale noastre, dar cu siguranță ale Sale sunt cele mai bune pentru noi.

Se apropie cu pași repezi sărbătoarea Paștelui, momentul cel mai important din istoria omenirii, care marchează dărâmarea unui zid imposibil de înalt și imposibil de demolat de către mâini omenești: zidul păcatului. Momentul acesta aș vrea să constituie un moment de meditație și de cercetare pentru mine, pentru noi toți: Cânt melodia, pe care ar trebui să o cânt? Sunt în defazaj sau mențin ritmul? Sunt în dragoste fierbinte sau căldicică? Am ridicat cu mâinile mele înapoi unele dintre pietrele din zidul, a cărui demolare a costat atât de mult?

„Da, Tu îmi aprinzi lumina mea. Domnul, Dumnezeul meu, îmi luminează întunericul meu.” Psalmul 18:28

„Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!” Psalmul 19:12

Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea! Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina și-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină şi voi privi dreptatea Lui.” Mica 7:7-9

2

2 comentarii:

  • Alexandru on 6 aprilie 2010 la 02:25

    da, interesanta experienta de musamalizare. Noi ca oameni atunci cand pacatuim incercam din rasputeri sa ne ascundem de oameni, dar de El nu putem sa ne ascundem.
    Mult har si Christos sa fie in centrul vietii tale

  • LoveDivine on 12 aprilie 2010 la 14:44

    Asa e... atunci cand pacatuim, avem aceeasi tendinta ca si Cain: sa ne ascundem si sa fugim.
    Totusi, e asa o bucurie in faptul ca nu ne putem ascunde de El si ca El stie tot. Cateodata nici noi nu stim prea bine ce e in noi si din cauza atator voci care ne striga in urechi, plonjam in confuzie si incertitudine...dar ce bine ca El vede in noi si stie.
    Nu exista Prieten mai bun ca Domnul. Cuvintele dilueaza mult din esenta trairii noastre, din dureri, din bucurii, iar in momentul in care incercam sa ne exprimam starile in fata oamenilor, chiar daca e o mangaiere si o bucurie mare sa ne putem purta poverile unii altora, pierdem mult din ceea ce se intampla de fapt in noi, pe cand El cunoaste totul in profunzime.
    Ce har ca nu ne putem ascunde! Ce har ca suntem goi inaintea Sa!
    Multe binecuvantari! :)

  • Trimiteți un comentariu